Independentul.MyForum.ro :: Diverse articole din lumea animalelor

Amaliela · Sirena Cyberspatiului

Ce trebuie sa stim despre hamsteri

Hamsterii sunt rozatoare dragalase si jucause. Daca sunt bine ingrijiti vor „bântui“ noaptea prin cusca in cautare de distractii si se vor trezi la asfintit. In timpul zilei, au nevoie de liniste. Hamsterii sunt animale solitare. Chiar si in cazul cuplurilor, devin interesati unul de celalalt doar in perioada de imperechere, dupa care se retrag. Daca aveti totusi mai multi hamsteri este bine sa-i separati, pentru ca se pot lua la bataie.

Hrana

Un hamster sanatos se recunoaste dupa blana fina si lucioasa, comportamentul vioi, ochii clari, nasul uscat, zona anusului curata. Daca vreti ca hamsterul dumneavoastra sa fie prietenos, faceti-va timp si jucati-va cu el in fiecare zi. Fiind nespus de jucausi, cusca lor trebuie echipata cu cât mai numeroase accesorii care sa ii stimuleze si sa le satisfaca nevoia de joaca. In magazinele pentru animale se gasesc diferite podoabe pentru hamsteri, cum ar fi carusele sau tunele.

Dintii lor cresc in permanenta, motiv pentru care trebuie sa aiba mereu la dispozitie ceva tare de ros. In cazuri extreme, veterinarul poate sa ii scurteze dintii.

Hamsterii sunt adevarate genii in „stocare“. Orice graunte gasit este adunat in falci si „transportat“ in adapost. Acest comportament natural le asigura supravietuirea in desert. In mediul lor natural, hamsterii consuma in momentul noptii diverse plante, seminte, insecte, fructe. De aceea, si in captivitate, hrana lor trebuie sa fie variata.

Skywalker · Vizitator

Foxterrierul, un câine neobosit

Foxterrierul este o rasa de brâu mica, de maximum 39 cm, care cuprinde mai multe varietati. Cele mai apreciate de cumparatori, de altfel si cele mai des intâlnite, fiind foxterrierul cu par neted si cel cu par sârmos. La cele două predomina culoarea alb cu pete negre si maro-roscate.

Foxterrierul cu par sârmos a fost selectionat la inceputul secolului trecut in Anglia, pentru a scoate vulpea din vizuina. Astazi, nu mai alearga dupa vulpi, se multumeste doar sa scotoceasca prin cotloanele gospodariei.

Temperament

Afectuos si protector, are un intens instinct al vânatorii si un caracter agitat, nervos, care il face sa urmareasca tot ce misca. Este plin de energie, greu de stapânit si un adevarat luptator.

Mediu de viata

Poate locui intr-un apartament, dar are nevoie de multa miscare pentru a-si consuma energia. Are tendinta spre obezitate. Nu trebuie sa stea mult timp inchis in casa, fiindcă se plictiseste si incepe sa latre sau sa roada tot ce gaseste.

„Hrana foxterrierilor poate fi traditionala, alcatuita din carne, cereale (orez, malai), legume si fructe sau industriala, care are toate principiile nutritive, plus vitamine. Când o cumparati pe cea din urma, aveti grija ca aceasta sa poarte specificatia «mini», destinata câinilor de talie mica. Aceasta rasa nu are voie sa consume carne de porc cruda, mezeluri, peste si organe crude, fasole uscata si mazare, oase (cu exceptia osului crud de vita), dulciuri, seminte si alune“, a spus dr. Adrian Dinu, medic veterinar.

Modalitati de ingrijire

Varietatea cu par sârmos necesita o toaletare speciala, numita trimat. Periajul este necesar de doua-trei ori pe saptamâna.

Amaliela · Sirena Cyberspatiului

Canarul, un cântaret de soi

Canarul, o pasare care cocheteaza cu muzica
Canarul este o pasare cunoscuta in rarisim pentru trilurile întinde si armonioase si pentru penajul galben stralucitor. Este nepretentios, adaptat traiului solitar si se inmulteste relativ usor in captivitate. Este importanta decizia de a adopta un mascul sau o femela, deoarece masculul cânta mai frumos!

Canarul mascul cânta mai frumos!

Un canar mascul adult este usor de recunoscut atât dupa marime, cât si dupa trilurile specifice, puternice si melodioase. Femela cânta mai putin si nu atât de frumos. Atunci îndată ce cânta, masculul isi zburleste puful din crestetul capului, se infoaie si isi umfla gusa, iar sunetele, extraordinar de puternice, clare si bine conturate, sunt emise cu ciocul aproape inchis. Cel mai sigur indiciu pentru recunoasterea unui mascul este cântecul pe care il executa cu gusa dominant umflata, cu ciocul aproape inchis si uneori cu penele de pe crestet infoiate. Masculul se deosebeste de femela prin marime, vigurozitate si vioiciune.

Intretinerea canarilor

Oricât ar parea de incredibil, in prezent sunt recunoscute 30 de rase de canari cu peste 300 de varietati: canarii frizati, canarii motati, canarii cocosati (care aduc îndeajuns de mult cu anumite specii de papagal). Rasele de canari sunt impartite in trei grupe principale: canarii cântatori - trei rase, canarii de alură - o rasa cu 282 de varietati (deosebite prin cele 282 de nuante diferite); canarii de postura - 25 de rase. Sanatatea pasarilor tinute in colivie se asigura prin observarea zilnica a acestora, prin hranirea lor si prin igiena riguroasa a coliviei si a betelor de sezut. Excrementele pot constitui un indiciu al starii de sanatate a canarilor. Pasarile sanatoase au excrementele sub forma de mici bastonase cilindrice, cu pete sau portiuni albe la capete. Excrementele moi, apoase, indica unele deranjamente stomacale sau o dispoziție fizica necorespunzatoare. Canarul domestic se tine in apartament in colivii de distincte marimi si modele.

Hranirea canarilor

O hranire echilibrata confera organismului pasarilor o stare permanenta de sanatate. Canarii, fiind pasari care isi petrec intreaga viata in captivitate, au nevoie de un regim alimentar care sa le asigure toate elementele nutritive necesare: apa, zaharurile, substantele azotoase (proteinele), grasimile, elementele minerale si vitaminele. Hrana canarului consta de obicei in: seminte si diverse preparate din faina de cereale, nutreturile verzi, fructe sau radacinoase, si oul de gaina fiert. Este necesar ca atmosfera in care sunt tinute pasarile sa fie cât mai sanatoasa, sa se asigure ventilatia aerului, fara sa se produca curenti de aer, deosebit de periculosi pentru sanatatea canarilor. De asemenea, lumina zilei si razele soarelui trebuie sa patrunda din plin in incaperea respectiva, fara insa ca astea din urma sa cada direct pe pasari. Curatenia coliviei si a betelor de sezut trebuie sa fie o preocupare permanenta a crescatorului.

Hamsterul pitic, o companie jucausa

Hamsterul, un animalut jucaus
Hamsterul pitic rusesc este una dintre cele mai noi specii de hamsteri care si-au facut aparitia in ultimii ani. Bărbații adulti ajung doar pâna la 8 cm. De asemenea, hamsterul pitic rusesc este o specie teribil de sociabila care traieste in mici familii sau in colonii mari. In captivitate, traieste cel mai bine in perechi sau in grupuri mici de acelasi sex sau de sexe diferite.

Hamsterii pitici sunt animalute foarte „sonore“ si isi petrec mult timp batându-se in joaca, asa ca nu intrati in panica daca auziti in cusca o multime de chitaituri sau batai. Ca si hamsterii chinezesti, ei trebuie tinuti in acvarii acoperite cu o plasa de sârma sau in custi cu gratii cumplit de dese. Podeaua trebuie acoperita cu un înveliș de rumegus sau talas. Drept culcus ar necesită sa se puna fân, hârtie igenica sau servetele de masa. Cusca trebuie „mobilata“ cu tuburi de la hârtia igenica sau cu borcane de dulceata care sunt folosite drept ascunzatori de hamsteri. In cusca trebuie instalata si o rotita pentru miscare.

Fructele si legumele sunt apreciate de hamsteri

Alimentatia este compusa dintr-un amestec de seminte si cereale, la care se adauga mici cantitati de nuci, seminte de floarea-soarelui si biscuiti pentru câini. Fructele si legumele sunt foarte apreciate de hamsteri. Pentru a evita bataile in colonie, hamsterilor nu trebuie sa le lipseasca apa. Perioada de gestatie este de obicei de 21 de zile, dar aceasta poate varia de la 16 la 30 de zile. Numarul mediu de pui este de circa patru, dar poate ajunge si la zece. Durata medie de viata este intre 24 si 36 de luni. Perechile n-ar trebui sa fie despartite dupa ce au trait impreuna, deoarece este foarte probabil sa nu se mai accepte.

Medicul veterinar Adrian Dinu, colaborator GdS, ne spune de ce sa ne luam un hamster:

„Este animalul de companie ideal daca doriti sa ocupe putin spatiu si sa nu aveti bataie de cap cu prea multi noi prieteni. Este un animal solitar care prefera sa-si petreaca momentul singur, fara sa simta nevoia de companie“.

Skywalker · Vizitator

Papagalul, un companion colorat

Fiecare dintre noi isi doreste un animal de casa cu care sa se joace si sa-si petreaca timpul liber. In majoritatea cazurilor, copiii sunt cei care le cer parintilor debutantul lor prieten, cu sau fara coada. Unii dintre noi poate nu au avut parte de un prieten din „lumea celor care nu cuvânta“, pentru ca parintii nu au acceptat ca un catelus sau o pisicuta sa „cotrobaie“ zi de zi prin casa.

A venit vremea sa va gânditi ca in loc sa chinuiti un câine la bloc, mai bine ati da o sansa unui adevarat companion, care nu are blana, nici solzi, ci pene. Papagalul poate fi o companie ideala intr-un apartament. De obicei, oamenii cresc in casele lor perusi, care nu sunt mai mari de o palma si sunt deosebit de haiosi. Ei sunt adaptati mediului din cusca, asa ca nu vor muri din cauza ca sunt tinuti in captivitate. Dintre toate rasele de papagali, cel mai des intâlniti in casele noastre sunt perusii.

Intretinerea coliviei

Pe fundul coliviei se pune nisip dezinfectat (spalat si ars pe o tabla pe flacara de aragaz), iar peste nisip se pun coji de oua sfarâmate, uscate. Se modifica zilnic apa din eprubeta, iar cel putin o data pe saptamâna se va pune in apa permanganat de potasiu (pâna la o culoare roz deschis).

Mâncarea de baza a papagalului este meiul

Mâncarea de baza a papagalilor este meiul, iar pe lânga mei se mai pun in mâncare si alte seminte: ovaz si floarea-soarelui. Pe lânga seminte, li se mai da de mâncare miez de pâine, mamaliga, brânza dulce si cartof fiert. Ca fructe si verdeata i se pot da mar, banana, patrunjel verde si papadie (sa fie curate, fara apa pe ele, pentru ca daca verdeata are apa pe frunze produce diaree). Se mai pregateste un metiaj numit „hrana moale“, care se face dintr-un ou fiert tare, sfarâmat cât mai marunt, de obicei cu o furculita, un morcov dat prin razatoarea cea mai marunta, care se amesteca in doua-trei lingurite de pesmet (poate sa fie si gris sau malai) si se mai pun doua-trei vârfuri de cutit de praf de coaja de ou facut la râsnita de cafea. Acesta se adauga pentru ca are un continut bogat de calciu. In colivie se mai pune intr-un suport si un os de sepie, lânga unul din betele pe care sta papagalul. In apa se vor pune cel putin o data pe saptamâna câte doua-trei picaturi de polivitamina Romvac3, care contine gama de vitamine B, K, C, A si E. Aceasta are rolul de a suplimenta hrana.

Amaliela · Sirena Cyberspatiului

Ogarul afgan, un patruped catifelat

Ogarul afgan este un bun companion
Ogarul afgan, folosit initial pentru paza turmelor (de oi), a devenit si un bun paznic al casei, nefiind deloc pretentios la mâncare. Acest câine era un bun paznic al stapânului sau, devenind un animal de companie cu o alura eleganta. Afectuos, foarte atasat de stapân, ogarul afgan adopta un comportament distant si arogant fata de straini. Afganul are o privire sfredelitoare, cu o salbaticie caracteristica.

Conditii de crestere

Se adapteaza bine la viata de apartament, conținând totusi trebuință de spatiu si de mult exercitiu. In cele mai numeroase cazuri, câinele adopta comportamentul stapânului: daca el nu are decât zece minute pe zi pentru plimbare, câinele se va obisnui cu atât. La fel si in cazul in care i se acorda o ora pe zi pentru plimbare.

Printre „pretentiile“ ogarului afgan se numara aceea ca trebuie periat zilnic, cel putin câte zece minute. Hrana adecvata va influenta foarte mult cresterea unui par frumos, lucios si usor de pieptanat. Ogarul afgan trebuie deparazitat o data la sase luni. Este indicat sa i se faca baie o data pe luna, iar o toaleta completa de doua sau trei ori pe an. Cateii trebuie ingrijiti cu mare atentie, căci au mai multe nereguli decât puii celorlalte rase. Acestia au complicații cu asimilarea de calciu, riscul de a-si fractura membrele fiind mai mare. De aceea, alimentatia lor trebuie sa fie completata cu un fixator de calciu, recomandat de medicul veterinar.

Caracteristicile standard

Ogarul afgan este un câine de talie mare, lasând o impresie de forta si demnitate, de putere si viteza in acelasi timp. Capul si-l mentine intr-o pozitie semeata. Inaltimea ideala pentru bărbați este intre 68-74 cm, iar pentru femele, 63-69 cm. Standardul arata ca parul trebuie sa se dezvolte natural, adica nu trebuie tuns sau ras. Capul are un înfățișare uscativ, cu linii tesite, dermă fina lasând sa se vada liniile osoase. Gâtul trebuie sa fie suficient de lung pentru a echilibra intregul corp, foarte puternic si musculos, fara a fi greoi. Muschii formeaza un arc lejer in spatele craniului. Gâtul sustine cu mândrie capul tinut sus si trebuie sa fie cel putin egal cu lungimea acestuia. Afganul trebuie sa prezinte in miscare o alura in acelasi timp delicata si elastica, nespus de demna, cu o lejeritate si o suplete in mers care nu se regasesc decât la un câine cu o musculatura foarte buna. Nu trebuie uitat ca ogarii afgani sunt niste câini de galop, si nu de trap, si nu exista nici un rațiune pentru a incerca trapul in mare viteza - dimpotriva, aceasta este in detrimentul unei miscari tipice afganului.

Chinchilla, un animal de casa

Chinchillele se inteleg deosebit de bine cu copiii, ajungând chiar sa ii urmeze prin casa la indiferent ce miscare
Chinchilla poate deveni un bun companion in orice situatie, fiindcă este un animal jucaus, teribil de agreabil si dragut, datorita ochilor mari, urechilor rotunde, dar si a blanitei fine si stralucitoare. Totodata, din cele spuse de crescatori, chinchilla este un animal curios, insistent, curat, practic fara miros, in acelasi timp „afectuos“ cu cei mici. Este usor de intretinut, necesitând un minimum de timp si investitie. Alt pretext pentru care iubitorii de animale pot achizitiona un astfel de animal este faptul ca majoritatea inșilor nu sunt alergice la chinchilla.

Ingrijirea chinchillei

Adapostul desăvârșit este o cusca din sârma asemanatoare custilor pentru pasari. Este recomandabil ca partea de jos sa fie acoperita cu talaj din lemn de rasinoase. Talajul va fi schimbat saptamânal, astfel incât chinchilla sa aiba un loc curat. Ii place sa se poata ascunde si sa se simta in siguranta atunci când e speriata. Ca animal nou achizitionat este de preferat un pui de doua, patru luni, decât un adult. Puiul va creste si se va obisnui cu persoana respectiva. Un animal adult devine blând si sociabil uneori dupa luni intregi, necesitând multa dragoste si rabdare. Pentru o chinchilla crescuta pâna la vârsta adulta, fara contact permanent cu omul, e nevoie de câstigarea increderii acesteia, pentru a reusi o apropiere. Puiul insa este extraordinar de sociabil si poate fi obisnuit de mic cu crescatorul si cu locuinta acestuia. Atunci când chinchilla vine lânga „stapân“ sau se catara pe umarul acestuia, animalul trebuie mângâiat usor, pentru ca acestuia sa nu-i mai fie frica. O data ce unei chinchille ii este frica de om, va necesită sa treaca mult timp pentru a dobândi increderea animalului.

Hrana chinchillei

Hrana de baza consta in concentrate, care contin aportul optim de vitamine si minerale. Este recomandabil ca de doua ori pe saptamâna, cel putin, sa primeasca o mâna de fân (foarte apreciata este lucerna), care ajuta la tocirea incisivilor. In cazul in care sunt hranite cu mâncare cu care nu au fost obisnuite, este bine ca trecerea sa se faca treptat, pentru a evita o indigestie. Chinchilla are nevoie de apa proaspata cel putin la doua zile, aceasta fiind prescris sa fie administrata dintr-o sticla atasata de cusca. Apa trebuie sa fie fiarta sau sa stea un timp, pentru eliminarea clorului. Daca sta mai mult de doua zile neschimbata, bacteriile care se dezvolta pot fi daunatoare chinchillei. Nu sunt recomandabile obiecte de plastic pentru hranire, apa sau joaca, intrucât e posibil sa le roada, ceea ce le poate cauza neplaceri.

Broasca testoasa, un animal pretentios

Spatiul adresat acestor musafiri trebuie amenajat corespunzator
Aprecierea starii de sanatate si a conformatiei corecte a broastei testoase este conditia obligatorie de care trebuie tinut cont la achizitionarea unei broaste testoase. La broastele terestre se va avea in vedere ca plastronul (carapacea) sa nu atinga solul, deoarece in caz contrar este vorba despre un animal slabit, debil, degenerat sau bolnav. De asemenea, nu trebuie achizitionate broaste testoase care plutesc in deriva la suprafata apei, cele care prezinta rani sau au un mers dezechilibrat lateral, ori pielea mata si pronuntat cutata. Totodata, se va renunta la cumpararea broastelor testoase care au cavitatile nazale infundate, gâtul intins si gura permanent deschisa.

Dupa achizitionarea animalului, el va fi supravegheat cel putin doua saptamâni, pentru a fi siguri ca nu este bolnav. Transportul broastelor testoase este bine sa se faca in cutii de plastic, carton, polistiren, tapetate cu câlti, cu mărimi apropiate de cele ale testoasei, pentru a nu se accidenta.

O atentie sporita necesita asigurarea aerului, care se va distribui prin orificiile decupate in capacul cutiei. Testoasele se mai pot transporta si in interiorul unei sosete sau intr-un sac de pânza cu marimi ce depind de măsură broastei testoase.

Testoasele, dornice de „evadare“

Pentru broastele testoase terestre trebuie asigurata o umiditate ambientala de 75-80%. Daca in perioada de vara broastele testoase vor fi tinute in gradina, este indicat sa fie amenajate mici cabane de 30-40 cm inaltime in care se introduc fân si paie unde se pot refugia in momentul noptii sau in cazul unor intemperii. Micile cabane se pot amenaja cu acoperisuri care sa reprezinte un fel de captatoare solare. Ele pot fi confectionate din folie de nylon sau folie de plastic de culoare neagra, acestea având valoarea de a absorbi radiatiile solare si de a incalzi aerul din interior. Pentru a evita evadarile, de altfel frecvente la aceasta specie, se vor lua masuri de protectie care constau in imprejmuiri cu inaltimi care sa nu permita escaladarea sau peretii vor fi prevazuti cu margini de protectie.

Alimentatia broastelor testoase

Si pentru broastele testoase, ca si pentru alte vietuitoare, alimentatia reprezinta o necesitate absoluta, in lipsa careia organismul nu s-ar putea mentine, dezvolta si perpetua. Pe lânga particularitatile biologice specifice, in alimentatia testoaselor se au in vedere si necesitatile organismului, determinate de anotimp, vârsta, variatiile mediului inconjurator si de metabolismul acestora.

Cunoscând particularitatile biofiziologice ale testoaselor, se poate spune cu certitudine ca ele pot fi hranite cu succes in captivitate, sub rezerva cunoasterii de catre crescator a câtorva elemente de baza. Unul dintre cele mai importante elemente de care trebuie tinut cont este acela de a stabili cu certitudine specia careia ii apartine si deci tipul de hrana: carnivor, omnivor sau vegetarian.

Labradorul, un patruped devotat

Labradorul este un excelent inotator
Labradorul este un animal cu o formă „vie“ si inteligenta care tradeaza un temperament cordial si binevoitor, acesta fiind atuul lui. Este un câine iubitor, fericit îndată ce isi petrece timpul in compania oamenilor.

Labradorul este unul dintre câinii cu o constitutie puternica, posedând parul scurt si feluri masive. Are capul corespunzător de mare, craniul lat si rotund, nasul lat si narile bine deschise. Ochii de marime mijlocie, de colorație maro-castaniu, au o privire inteligenta. Urechile nu prea mari si nici prea grele, lipite de cap, sunt indreptate spre spate. Trupul este viguros, pieptul adânc si îndeajuns de lat, spatele scurt si solid. Picioarele din fata sunt drepte, cu osatura puternica, iar cele din posterior sunt dezvoltate si musculoase. Labele sunt rotunde si compacte. Coada este groasa la baza, subtiindu-se spre vârf, de mărime mijlocie, fara franjuri, este acoperita cu par scurt, aspru, des si strâns lipit de piele, dându-i astfel o forma particulara, rotunjita, asemanatoare cu a vidrei. Cu ajutorul acestei cozi, câinele poate inota divin in apa. Parul este scurt, neted si foarte des, fara ondulatii, cu puf rezistent la apa, extrem de aspru si tare. Numele labradorului provine de la provincia canadiana Labrador, de unde a fost adus in Anglia de pescarii care il foloseau la recuperarea pestilor cazuti din plase in apa.

Temperamentul labradorului

Labradorul iubeste si este rabdator cu copiii, fiind un excelent câine de familie. Are un caracter stabil si nu este usor de speriat de intâmplari neasteptate. Ii plac miscarea si compania oamenilor si se plictiseste daca este lasat singur. Are nevoie de multa atentie. Este usor de disciplinat, ceea ce face dresajul una dintre cele mai bune metode de a interactiona cu el. De asemenea, are nevoie de multa miscare, de vreme ce adora sa manânce. Cantitatea corecta de exercitiu, disciplina si atentia garanteaza un labrador fericit si sanatos. Excelent aportor, este întrebuințat la vânatoare pe orice fel de teren si in toate conditiile de clima. In aceeasi masura este si un bun insotitor.

Ca si in cazul altor rase, in privinta labradorului trebuie luate in calcul doua aspecte: conformatia anatomica si caracterul. Exista crescatori care pun accentul pe caracter, dezvoltând un asa-numit labrador „de vânatoare“ sau „de lucru“, si crescatori interesati mai mult de conformatia anatomica, cuprinzând astfel un labrador „de show“. Din punct de vedere al conformatiei anatomice, fiind vorba despre o rasa englezeasca, cea mai mare importanta o are armonia generala. Insa varianta moderna „de show“ a ridicat la rampa un câine mai puternic, cu o osatura mult mai robusta, un torace foarte bine dezvoltat si un cap mai greu. In privinta culorilor, cei mai multi campioni apartin culorilor întunecat si galben, varianta „ciocolatiu“ fiind de cele mai multe ori insotita de defecte de conformatie. Din punct de vedere al caracterului, rasa noua este total lipsita de agresivitate.

Sanatate prin alimentatie

In privinta bolilor mostenite genetic, labradorul este o rasa la care incidenta displaziei coxo-femurale este cumplit de mare, deci este necesar sa asiguram ca puiul provine din parinti radiografiati. Fiind predispus la obezitate, cresterea acestuia trebuie supravegheata astfel incât sa nu ajunga supraponderal, fapt ce mareste riscul aparitiei displaziei.

Protejarea blanii si a pielii

Labradorul este un „câine de apa“. Intre parul sau dens si piele exista un înveliș de aer cu rol izolator. In acelasi timp, blana este acoperita cu sebum din abundenta, devenind impermeabila, ceea ce face ca apa sa se scurga de pe ea. In plus, laboratorul este predispus la alergie. Studiile clinice efectuate pe câinii alergici au indicat faptul ca bariera lor cutanata trebuie sustinuta, in vederea diminuarii riscurilor, lucru posibil printr-o alimentatie corespunzatoare, adecvata taliei si etapei de vârsta. Labradorul are un temperament gurmand care il „impinge“ sa consume mai multa hrana decât ar avea nevoie.

Ursuletii Koala - marsupiale erbivore

Desi sunt cunoscuti ca ursuleti Koala, de fapt aceste animale nu sunt ursi. Koala este o specie de marsupiale erbivore care traiesc in Australia si pe care istoria si civilizatia umana le-au obligat sa traiasca in copacii dintr-un teritoriu destul de restrâns din estul continentului Australian.

Acum 20 de milioane de ani, aceste animale traiau pe un teritoriu mult mai vast din Australia, inclusiv in regiunea de nord, acolo unde s-au descoperit cele mai vechi fosile. Pe atunci, continentul era acoperit in mare parte de paduri tropicale, care ofereau animalelor Koala o alimentatie variata. Dar pe masura ce temperatura Pamântului s-a racit si foarte multe varietati de plante au disparut, aceste animale marsupiale a trebuit sa se adapteze conditiilor de trai si au ajuns sa supravietuiasca hranindu-se doar cu frunze de eucalipt. Prin urmare, din regiunile de unde a disparut eucaliptul a disparut si specia Koala.

Eucaliptul are un continut foarte mic de proteine si elemente nutritive, deci nu este o sursa eficienta de energie. Astfel se explica de ce un Koala doarme aproape 20 ore pe zi, dupa care manânca in jur de o jumatate de kilogram de frunze de eucalipt (in special noaptea). Si pentru ca sursa de hrana se gaseste in partea de sus a eucaliptului, Koala coboara foarte rar din copaci si nu „se deranjeaza“ sa faca acest lucru nici macar pentru a bea apa, pentru ca frunzele de eucalipt contin suficienta apa pentru a satisface nevoia de fluide a acestor animale.

O data cu venirea colonistilor englezi in jurul anilor 1800, Australia a pierdut cea mai mare parte a populatiei de Koala, populatie al carei habitat a fost limitat la regiunile de est.

Iguanele, posibile animale de companie

Iguanele petrec majoritatea timpului la soare, in salbaticie
Iguanele sunt unele dintre sopârlele preferate ca animale de companie.

Iguanele petrec majoritatea timpului la soare, in salbaticie. In captivitate, lumina solara nefiltrata este importanta pentru formarea si asimilarea vitaminei D. Iguanele au nevoie de vitamina D pentru a procesa calciul din corp, la fel ca si oamenii. Razele ultraviolete sunt benefice ca si complement al luminii solare. Este bine insa ca iguana sa beneficieze saptamânal de câteva ore de lumina solara naturala, pe lânga iluminarea artificiala de pe durata zilei (12 ore din 24). Iluminarea artificiala este si o sursa buna de caldura, alt factor important pentru buna dezvoltare a unei iguane. Astea sunt animale ierbivore. Leguminoasele de culoare verde inchis, cum ar fi stevia, frunzele de mustar, gulie si papadie, ca de pildă si mici cantitati de varza furajera si spanac bine tocate sunt sanatoase pentru iguane. In plus, aceste animale au nevoie sa le fie administrat un supliment de calciu.

Temperatura din acvariu

O temperatura a mediului inconjurator nepotrivita poate impiedica buna digestie a iguanelor, poate afecta sistemul imunitar si poate duce la letargie. Temperatura din acvariul iguanei trebuie sa fie cuprinsa intre 29 si 35 de grade Celsius ziua si 24 de grade Celsius noaptea. Cel mai bun culcus pentru cusca iguanei este compus din ziare sau prosoape de hârtie, având in vedere ca trebuie inlocuit zilnic. Culcusurile din stiuleti, nisip, pietris, rumegus, coaja de copac nu sunt recomandate, pentru ca iguanele au tendinta de a le mânca, ceea ce le-ar putea face rau.

Pentru a mentine o iguana sanatoasa si fericita, aceasta are nevoie de o vizita la medicul veterinar cel putin o data pe an, pentru un control de rutina, incluzând vaccinarea. In cazul in care iguana devine letargica, ii apar bube pe epidermă sau incepe sa schiopateze. Acestea sunt semnele unei boli metabolice a oaselor, care poate fi fatala daca nu primeste rapid ingrijire medicala. Cel mai des intâlnite probleme de sanatate la iguane sunt abcesele, bolile degetelor, parazitii si stomatitele.

„Asternutul“ iguanelor trebuie schimbat zilnic

Iguanelor nu ar trebui sa li se permita sa circule prin casa. Acvariile mari din sticla, poliuretan sau plasa sunt necesare pentru acomodarea iguanei. Acvariul iguanei trebuie curatat frecvent, o data sau de trei ori pe saptamâna. Atunci când se face acest lucru, nu trebuie folosit niciodata sapunul, inalbitorul sau alte substante chimice. Mirosul pe care il degaja acestea este suficient pentru a omori o iguana. Se foloseste pur si rudimentar apa fierbinte si o perie aspra. De asemenea, se spala chiar si pietrele, betele si celelalte elemente decorative. Mai mult, „asternutul“ iguanelor trebuie schimbat zilnic. Si pentru ca in salbaticie iguanele traiesc in asociere cu apa, prezenta unei surse de apa proaspata si curata in acvariul acesteia, pentru baut si imbaiat este foarte importanta. Iguanelor le place la nebunie sa se balaceasca (se umple cada pâna la jumatate cu apa la temperatura camerei si se lasa iguana sa se delecteze in voie). Va inota si se va juca ore intregi. Apa ajuta la umectarea pielii, iar imbaierea propriu-zisa ajuta si la indepartarea bacteriilor de sub unghii si solzi.

Amaliela · Sirena Cyberspatiului

Chow-Chow, un câine nobil cu limba albastra

Chow-Chow este un câine de lupta, ciudat ca infatisare, cu corpul plin de cute.

Chow-Chow este un câine de lupta, ciudat ca infatisare, cu trunchiul plin de cute.

Chow-Chow face parte dintr-o veche rasa de origine chineza, astazi aproape disparuta, singura rasa de câini din lume cu limba de colorit albastru-violet. Chow-Chow se diferentiaza de ceilalti câini prin forma labelor membrelor din spate, care sunt asemanatoare cu acelea ale pisicii-late si rotunde. Este un câine de marime mijlocie, nobil, cu constitutie robusta, compacta, cu capul extraordinar de puternic, craniul larg si plat, nasul intotdeauna negru, mare si lat, botul nu prea ascutit, potrivit de lung. Ochii sunt mici, migdalati, de culoare inchisa. Are o cuta verticala pe frunte. Urechile sunt mici, ascutite, usor rotunjite, purtate drept si prinse in fata, in dreptul ochilor. Gâtul este puternic, plin si putin curbat, trupul viguros, pieptul adânc si lat, spatele scurt, drept si puternic. Picioarele din fata sunt divin drepte, de mărime medie, cu o buna osatura, iar cele posterioare sunt musculoase si puternice. Coada sta rulata deasupra spatelui, acoperita cu par. Parul este des si drept, cu puf moale si lucios. Are o coama bogata, blana tare frumoasa, stufoasa. Din cele spuse de specialisti, exista si o varietate de Chow-Chow, numita Smooth Chow, cu par scurt.

Chow-Chow, un câine de lux

Chow-Chow este un câine nu prea sociabil, demn, care aminteste, prin comportamentul lui, de un mandarin chinez. Ceea ce ne atrage imediat atentia la un Chow-Chow este echilibrul perfect al liniilor, corpul compact si capul mândru, leonin. Personalitatea frapanta, prezenta aristocractica si „bunele maniere“ sunt elemente care ii dau originalitate. Este devotat stapânului si agresiv cu strainii. Pentru calitatile sale a realizat repede un câine de lux foarte apreciat in intreaga lume. Este un câine foarte inteligent care pune mare pret pe independenta lui, excelent ca insotitor si un deosebit de bun paznic. De aceea, chiar daca este iubit si rasfatat, trebuie sa i se corecteze greselile. Desi deseori trateaza cu politete strainii, lasându-i sa-l mângâie, un Chow-Chow nu este cordial cu toata societatea si nu îngăduie oricui sa-l smotoceasca. Si aceasta nu pentru ca ar fi neincrezator sau rautacios, ci pentru ca este foarte demn si protocolar. Aspectul si personalitatea unui Chow-Chow sugereaza nobletea unui leu si dragalasenia unui ursulet, gratia si independenta unei pisici si devotamentul unui… câine.

Amaliela · Sirena Cyberspatiului

Buldogul francez, un câine comic

Buldogului francez ii place sa faca giumbuslucuri
Buldogul francez este o versiune in miniatura a buldogului englez. Buldogul francez are urechi mari, drepte, rotunde, ca de liliac, botul turtit si puternic. Se intelege bine cu copiii.

Buldogul francez este un bun tovaras, usor de intretinut. Este o versiune in miniatura a buldogului englez, un câine foarte jucaus si afectuos, dragalas si hazliu. Comparativ cu alti câini, este foarte comic si ii place sa faca giumbuslucuri. Este destept, curios si alert.

In general se intelege bine cu strainii sau cu alte animale, dar de multe ori se ataseaza de o singura persoana. Unii masculi sunt mai agresivi fata de alti câini. Aceasta rasa are nevoie de companie, buldogul francez neputând fi ignorat. Acesti câini au un caracter voluntar, dar se pot dresa cu usurinta daca stapânul are destula rabdare. Sunt curati, entuziasti, uneori mergând chiar prea departe cu entuziasmul, dar nu sunt zgomotosi. Adecvat specialistilor, buldogii se inteleg bine cu copiii. Sunt deosebit de buni vânatori de soareci.

Un patruped extraordinar de jucaus

Buldogul francez nu trebuie dus afara pe vreme calduroasa. Ii place sa alerge si sa se joace si se poate juca ore in sir, daca este lasat. Spre deosebire de descendentul sau, buldogul englez, cel francez are capul patrat si plat si nu este atât de masiv. Inaltimea mica nu il dezavantajeaza pentru ca este bine echilibrat. Inaltimea trebuie sa fie cam egala cu lungimea de la umeri pâna la inceputul cozii. Câinele trebuie sa aiba o forma de para, cu zona umerilor mai larga decât cea a cozii. Blana este scurta, moale si usor de intretinut. Pielea este moale, fiind foarte placuta la atingere. Ochii sunt proeminenti, rotunzi si inchisi la culoare. Coada este fie dreapta, fie rasucita. Spre deosebire de alti câini, buldogul necesita o ingrijire minima. O periere regulata este de ajuns. Lasa par in cantitate medie. Din cele spuse de medicii veterinari, acesti câini sunt predispusi la afectiuni ale ochilor si la probleme respiratorii. Daca este prea gras, buldogul francez poate avea complicații cu respiratia, din cauza abdomenului marit in volum. Spre deosebire de alti câini, buldogul nu poate inota din cauza fizicului sau. Buldogii sunt sensibili la temperaturi extreme. Caldura prea mare le poate dauna. Prefera climatul mai rece.

Aceasta rasa este potrivita pentru viata de apartament. Sunt îndeajuns de activi in partea interioară si nu au nevoie de un spatiu prea mare.

Material realizat in colaborare cu medicul veterinar Adrian Dinu

Istoric

Buldogul francez a fost produs in Anglia ca o versiune in miniatura a buldogului englez. Prin anii 1860, crescatorii francezi au importat acesti mici buldogi din Anglia si i-au incrucisat cu terierii francezi. Buldogul francez este un bun companion, bun paznic si, nu in ultimul rând, un bun vânator de soareci.

Amaliela · Sirena Cyberspatiului

Anatoliana, o pisica excepțional de zglobie

Pisica este unul dintre cele mai interesante animale de companie. Foarte numeroase persoane detesta pisicile pentru ca sunt „false“ sau pentru ca sunt prea „distante“ sau pentru ca „fac numai ce vor ele“. Insa, poate tocmai din aceste motive, multi le admira si le iubesc.

Pisica este, prin natura ei, un animal independent. Spre deosebire de câine, care a favorit sa se supuna in schimbul hranei si adapostului oferite de om, pisica domestica refuza sa „hraneasca“ orgoliul uman - manifestarile ei de tandrete sunt initiativa ei, nu a noastra. Asa cum ea nu se supara daca o respingi in anumite momente, pretinde acelasi lucru de la tine. Iar, daca stim proverbul „dragoste cu sila nu se face“, vom recunoaste ca pisica are dreptate.

Anatoliana este unica rasa naturala de pisici din regiunea Anatolia. In Turcia, aceasta rasa este deosebit de cautata, iar de curând a ajuns sa fie apreciata si in România. Pe lânga toate acestea, pisica anatoliana este cumplit de usor de intretinut.

Ca animal de companie, din cele spuse de medicii veterinari, la mare cautare se afla pisicile anatoliene albe. Adecvat specialistilor, nuanță ochilor la aceasta rasa variaza de la albastru la galben si pâna la verde inchis. Din cele spuse de cunoscatori, temperamentul este alt rațiune pentru care anatoliana este preferata drept animal de companie, fiind teribil de afectuoasa si iubitoare, dar numai daca stapânii sunt la fel cu ea.

Amaliela · Sirena Cyberspatiului

Ainu, un câine loial

Câinii din rasa Ainu sunt niºte vânãtori neînfricaþi, loiali, extraordinar de buni pentru pazã ºi protecþie. În antichitate, câinii Ainu au fost utilizaþi la tractarea sãniilor ºi în diferite munci ce necesitau tracþiunea. Sunt inteligenþi ºi destul de uºor de dresat. Sunt teribil de curajoºi pentru mãrimea lor, capabili sã atace chiar ºi un urs de 300 kg. Cu toate acestea, sunt câini blânzi, ascultãtori ºi nespus de afectuoºi. Au un simþ deosebit al orientãrii, fiind capabili sã se întoarcã acasã indiferent de distanþã.
Ainu sunt o combinaþie idealã de câine de casã ºi de vânãtoare, în ciuda istoriei de rasã folositã la diverse munci.

Caracteristici

Câinii Ainu sunt musculoºi, robuºti ºi subþiri. Sunt cumplit de rapizi, impulsivi ºi cu un mers uºor. Au nasul negru ºi botul pigmentat. Ochii sunt mici, cãprui închis. Au urechi mici, ridicate, drepte. Câinii Ainu au dentiþia sãnãtoasã ºi puternicã. Þin coada ridicatã ºi încolãcitã. Picioarele din faþã sunt drepte ºi subþiri. Au blana durã ºi dreaptã de culoare roºu, maro-alb sau cu nuanþe de gri. De talie mijlocie, puternic construit, musculos, cu formă rustic, Ainu este impetuos ºi repede în miºcãri; sensibil, energic, ascultãtor ºi devotat stãpânului, cu un instinct deosebit de orientare, este foarte curajos - luptã cu urºii de brâu mare. Rasa Ainu trãieºte în medie 11 ani.

Folosit la pazã ºi vânãtoare

În Japonia se numeºte „Câine de Hokkaido“, însã în celelalte þãri este recunoscut mai mult sub denumirea de „Câine de Ainu“. Este o rasã din Japonia, folositã la vânãtoare ºi la paza casei de poporul Ainou ce locuia pe vremuri în þinutul Hokkaido. A fost declarat oficial „monument al naturii“.
Excelent paznic, câinele Ainu este folosit ºi la vânãtoare de animale mari ºi, îndeosebi, de urºi; este apreciat ºi ca un bun câine de tracþiune, ca apãrãtor ºi bun însoþitor: simþul sãu deosebit de orientare îi permite, întotdeauna, sã-ºi regãseascã stãpânul, indiferent de distanþa care îi separã.

Amaliela · Sirena Cyberspatiului

Anatoliana, o pisica extrem de zglobie

Pisica este unul dintre cele mai interesante animale de companie. Deosebit de numeroase persoane detesta pisicile pentru ca sunt „false“ sau pentru ca sunt prea „distante“ sau pentru ca „fac numai ce vor ele“. Insa, poate tocmai din aceste motive, multi le admira si le iubesc.

Pisica este, prin natura ei, un animal independent. Spre deosebire de câine, care a favorit sa se supuna in schimbul hranei si adapostului oferite de om, pisica domestica refuza sa „hraneasca“ orgoliul uman - manifestarile ei de tandrete sunt initiativa ei, nu a noastra. Asa cum ea nu se supara daca o respingi in anumite momente, pretinde acelasi fapt de la tine. Iar, daca stim proverbul „dragoste cu sila nu se face“, vom recunoaste ca pisica are dreptate.

Anatoliana este unica rasa naturala de pisici din regiunea Anatolia. In Turcia, aceasta rasa este foarte cautata, iar de curând a ajuns sa fie apreciata si in România. Pe lânga toate acestea, pisica anatoliana este foarte usor de intretinut.

Ca animal de companie, din cele spuse de medicii veterinari, la mare cautare se afla pisicile anatoliene albe. Potrivit specialistilor, culoarea ochilor la aceasta rasa variaza de la albastru la galben si pâna la verde inchis. Din cele spuse de cunoscatori, temperamentul este alt rațiune pentru care anatoliana este preferata drept animal de companie, fiind extraordinar de afectuoasa si iubitoare, dar numai daca stapânii sunt la fel cu ea.