Independentul.MyForum.ro :: Despre stirile negativiste

Amaliela · Sirena Cyberspatiului

Cã vrem sau cã nu vrem, zilnic suntem bombardaþi de ºtiri. Trãim într-o epocã a comunicaþiilor în care marea problemã a devenit nu informaþia, ci potopul de informaþii pe care nici timpul ºi nici mintea nu le mai cuprinde.

Din anumite motive - pe care nu le analizez aici – agenþiile de ºtiri se apleacã mai ales asupra întâmplãrilor negative, de senzaþie. Poate cã într-adevãr suntem mai puþin sensibili la poveºtile frumoase, avem nevoie poate în existenþa noastrã cenuºie, de roboþei programaþi sã muncim pentru a câºtiga bani pe care sã-i cheltuim – un cerc vicios numit consumatorism cãruia ne supunem fãrã prea multã împotrivire - avem nevoie, zic, de ceva „adrenalinã” în existenþa noastrã – ºi ea ne este adusã de ºtirile „de senzaþie”, de filmele „thriller”, de întrecerile sportive violente tip hockey, football (american) ºi chiar wrestling...

Dar sã stãm în domeniul ºtirilor. De câte ori are loc vreo catastrofã – fie ea naturalã (incendii, cutremure, inundaþii...) fie produsã de dobitocia umanã (rãzboi, atentat, crimã – ba chiar proces – vezi OJ!), canalele de ºtiri (ºi nu numai) se transformã în spectacol non-stop în care spectatorul este bãgat cu nasul în tot ce are mai rãu Omenirea în acel moment. Pentru jurnaliºti, astfel de momente sunt o adevãratã „manã cereascã” – iar pentru spectatori existenþa este, cel puþin pentru o vreme, mai puþin cenuºie.

În rest, nu existã searã (sau dimineaþã) în care ºtirile negative sã nu se calce în picioare. Crime, jafuri, violenþe (inclusiv familiale), crahuri, scumpiri, atentate, legi tâmpite, cazuri de corupþie, incendii, spargeri, accidente... Cu rezultate nu foarte uimitoare: majoritatea populaþiei este mult mai violentã, mai stresatã, mai deprimatã decât era în urmã cu câteva decenii. Violenþa a ajuns în ºcoli, în parcuri, în casã – locuri pe care le puteam spera oaze de liniºte în mijlocul oraºelor unde violenþa era la ea acasã.

Dar cum e în România? Spre deosebire de Nord-America, unde dacã vrei sã eviþi bombardamentul de ºtiri o poþi face, alegând un canal care îþi va da doar reclame nedorite (ºi violenþã doar dacã asta este dorinþa ta), în þarã mai toate canalele au ºi ºtiri, date mai ales la orele de audienþã maximã. Iar conþinutul lor negativ întrece de departe indiferent ce emisiune de ºtiri dat pe FOX, BBC sau CNN. La aceste ºtiri negative se adaugã prostul gust ºi, nu în ultimul rând, exemple de imoralitate care au încetat sã fie cazuri unice, ci tind sã devinã o normã.

Sã ne mirãm atunci sã aflãm cã muzica cea mai popularã în România este în continuare maneaua, îmbraþiºatã deopotrivã de locuitori ai satelor ºi mahalalelor, dar ºi de tineri – alãturi de stiluri rap în care vulgaritatea ºi violenþa verbalã sunt un lucru obiºnuit, cã pentru tineri Jiji ºi alþi baroni inculþi au realizat eroi demni de urmat, cã violenþa în societate este ceva normal, cã toþi se supun ºi practicã o corupþie totalã – de la mãruntul bacºiº pânã la þepele de milioane – cã vulgaritatea ºi-a gãsit loc pe simeze ºi în edituri într-un curent „postmodernist” care a preluat din Occident doar ºocul de fotografie ºi mai puþin cel de idei?

ªi totuºi, tot mai mulþi simt nevoia de ºtiri „bune”. Sub ºuvoiul de ºtiri negative, parcã s-ar bucura sã audã ºi o ºtire bunã: vreun succes oarecare, vreo faptã frumoasã, vreo realizare deosebitã... Desigur, aceste ºtiri sunt rare, jurnalistul trebuie sã fie informat despre ele (iar ºtirile bune tind sã nu devinã zvonuri; vorba „no news, good news” nu este folositã doar în America...). Nici nu poate transforma o ºtire banalã în ºtire bunã – prea ar semãna cu practica folositã de ziariºtii comuniºti de la Scânteia... ªi, mai ales, trebuie sã se întâmple acele evenimente benefice pentru a se scrie despre ele – ceea ce nu se prea întâmplã.

Urmãream un interviu cu Dan Tapalagã, ziarist la România Liberã. ªi dupã o jumãtate de orã de trecere în revistã de fapte negative, atentate, Iliescu, Basescu, Geoanã, crime, mai ºtiu eu ce, s-a amintit ºi o „veste bunã”: „un braºovean a fost nominalizat pentru inventatorul anului în Statele Unite, alãturi de alþi doi cercetãrori.” ªi mi-am dat seama cã, datoritã avanlanºei permanente de veºti rele, nici chiar cele bune nu mai mi se par a fi bune. Dacã ar fi sã interpretez aceastã ºtire, aº putea spune cã, iatã, dacã este sã se întâmple ceva bun, se întâmplã în strãinãtate, nu în România. În þarã s-a ajuns ca un fapt sã fie considerat „bun” doar dacã are o recunoaºtere internaþionalã – cu cât mai spre Vest, cu atât mai bine. Cã acel „braºovean” nu mai este demult „braºovean”, ci american get-beget. Cã de invenþia lui beneficiazã nu România ºi nu o firmã româneascã, ci una americanã. Cã este o dovadã a politicii idioate a Guvernului român care face capetele luminate sã înceteze a fi „braºovene”, ci americane...

În aceasta nu citesc neapãrat nevoia spectatorului (sau cititorului de ziar) sã afle o ºtire bunã, ci de a citi o ºtire care sã îi dea un „boost”, care sã-l motiveze pozitiv. Aceste ºtiri „bune” au fãcut ca mai bine de jumãtate din tinerii români sã îºi doreascã plecarea din þarã. Au ajuns ºi ei la concluzia cã ceva „bun” nu se poate întâmpla decât afarã – eventual în America. Mai au un efect: sã ne facã pe noi, românii, sã ne justificãm aroganþa cu care îi privim pe ceilalþi. Vorba „capra, cât de râioasã, tot îºi ridicã coada” se aplicã deseori românului. Cât am fi de negativi în a ne caracteriza (mai ales între noi), tot ne creºte inima sã aflãm cã unul dintre noi este mai isteþ, mai talentat decât alþii. Dacã refuzãm sã ne trezim alãturaþi þiganilor care mâncau lebedele din Viena, sau românilor care cerºesc pe strãzile Parisului, sau profesorilor care culeg cãpºuni prin Spania, sau fetelor (de absolut orice grad de educaþie) ce se prostitueazã pe strãzile Europei, ne regãsim cu uºurinþã alãturi de un Mutu, de un „braºovean” ce câºtigã o recunoaºtere internaþionalã, de un artist cu succes internaþional. Gândiþi-vã numai ce vâlvã a fãcut succesul grupului O-zone: ne-am descoperit dintr-o datã basarabeni, împãrtãºindu-ne din succesul lor. Iar dezamãgirea insucceselor echipei naþionale sunt cu atât mai dureroase cu cât nu ne dau satisfacþia de a ne simþi, noi, cineva în elita fotbalului modial. Aºa cã mai citim o ºtire „bunã”: fetele de la marº s-au clasat în primele zece la un concurs din Anglia. Un rezultat banal, într-un concurs banal, dus la rangul de „succes”, de ºtire „bunã”...

Cu aceastã dorinþã de „ºtiri pozitive” ne lovim ºi noi, la revistã. Nu o datã am auzit critici cã aerul este prea „întunecat”, cã se gãsesc prea puþine fapte pozitive prezentate în revistã. Cã nu gãsim decât lucruri rele de zis despre români – au fost care ne-au acuzat cã am fi „anti-români” pentru asta. Cã ar necesită sã prezentem ºi poveºti de succes... La aceasta rãspund: sunt prea puþine fapte de succes de prezentat. Cu atât mai puþin în comunitatea româneascã din Vancouver. Povestile „de succes”, în momentul analizei, se dovedesc a fi fapte banale, perfect normale. Cã cineva reuºeste sã aibã un job bun? Cã altul are un mic business de succes? Cã mai ºtiu eu cine ºi-a cumpãrat o casã? Ce poate fi mai normal decât aceste lucruri? Marea majoritate a canadienilor au parte de ele – ele nu pot fi transformate în „evenimente”. Pentru românii imigranþi, mulþi, majoritatea dintre ei fiind oameni marginali în societatea canadianã, o ºtire cã unul dintre ei s-a integrat poate fi consideratã o veste „bunã”, dar eu cred cã vom fi integraþi numai atunci îndată ce astfel de „veºti” nu vor mai fi considerate „bune”, ci absolut normale.

Iar „veºtile bune” sunt prezentate, atunci când ele existã. O veste bunã a fost succesul tinerilor ºahiºti. O veste bunã a fost ºi este existenþa Festivalului Românesc. Veºti bune au fost cumpãrarea de biserici, proprietãþi ale parohiilor respective. Veste bunã este succesul corului Crescendo ºi recunoaºterea de care se bucurã dirijorul lui, Cãtãlin Ursu. Veste bunã este faptul cã revista Atheneum creºte în valoare, cã îºi gãseºte recunoaºtere în mediile literare din þarã ºi diaspora. O veste bunã este cã cei câþiva artiºti plastici români din Vancouver se bucurã de apreciere în mediile artistice. ªi cã echipa de fotbal se numãrã printre promotorii fotbalului la indice de amatori în oraº. Fapte simple care ne face sã fim la fel ca toþi ceilalþi – pentru cã de aceasta avem nevoie, sã ne disparã sentimentul de auto-compãtimire – fãrã totuºi sã ne arãtãm fuduli. Suntem pur ºi necomplicat la fel de oameni ca toþi ceilalþi, la fel de buni, la fel de rãi, la fel de inteligenþi dar la fel de idioþi, poate mai xenofobi, poate mai amorali – dar oricând gata de gesturi frumoase, plini de sensibilitate unii, talentaþi puþini, inventivi deseori...

Veste cea mai bunã pe care o am de transmis de fiecare datã este faptul cã în Vancouver se scrie în limba românã, pentru români. Existãm încã! Nu este frumoasã aceastã ºtire?
Despre